Secretele celui de-al treilea ochi

Lasă un comentariu

2 Februarie 2013 de Alex

Secretele celui de-al treilea ochi

Cândva, multe dintre creaturile lumii aveau, pe lângă perechea de ochi pe care ne-am obişnuit s-o vedem la animale, un al treilea ochi, aşezat în creştet. Vestigiu al unei etape timpurii şi misterioase a evoluţiei, acest ochi există încă, sub diferite forme, la mai multe specii de vertebrate şi chiar şi omul are, ascuns adânc în creier, un organ special, încă prea puţin cunoscut, care era cândva asociat acestui ochi.

La om, e vorba despre glanda pineală, sau epifiză, un mic organ aşezat aproape în centrul creierului şi a cărui funcţie secretoare este încă prea puţin înţeleasă. Se ştie că este influenţată de lumină, că are legătură cu ciclul zi-noapte, cu somnul şi cu dezvoltarea sexuală, dar ne rămân încă multe de aflat despre ea.

Melatonina - hromon secerat de galnda epifică - este implicată în reglarea mecanismelor de somn şi veghe.

Dar cum ne-am ales noi cu glanda pineală şi cum se explică misterioasa ei legătură cu lumina şi întunericul?

Cândva, în cursul evoluţiei vertebratelor, acestea au fost dotate de natură cu un aşa-numit ochi parietal (sau ochi pineal), care, împreună cu glanda pineală, formau un tot funcţional ce intra în alcătuirea epitalamusului, o regiune a creierului. Cu timpul, cele mai evoluate dintre vertebrate –  păsările şi mamiferele – au pierdut acest al treilea ochi, ochiul parietal, păstrând doar glanda pineală. Alte vertebrate, însă, mai au încă vestigii ale acestui organ fotosensibil, iar la unele structura lui este tulburător de asemănătoare cu cea a a ochilor obişnuiţi.

O serie de vertebratele primitive – peşti placodermi, ostracodermi, crossopterigieni, chiar şi unele tetrapode timpurii – ne-au lăsat fosile care prezintă, la nivelul craniului, o adâncitură (ca o orbită) care pare să fi adăpostit un organ parietal. La unele dintre cranii există şi un foramen (o deschidere) în creştet, prin care ochiul parietal primea lumina. Dar mai există el şi la verterbratele actuale?

Fiind o trăsătură străveche a vertebratelor, ce tinde să dispară pe măsură ce acestea au evoluat spre forme mai moderne, este logic că, dacă el mai există şi la unele specii de azi, atunci ar trebui să-l căutăm la speciile vechi, membre ale unor grupuri apărute de timpuriu.

Şi, într-adevăr, organul parietal se întâlneşte la unii amfibieni şi la câteva specii primitive de reptile şi de peşti. La cele mai multe, el este redus; se mai observă conturul lui pe suprafaţa dorsală a capului şi este posibil să mai aibă un rol în fotorecepţie, dar prea multe nu ştim despre asta.

Ochiul parietal la broasca Rana catesbiana

Ochiul parietal la şopârla  Anolis carolinensis.

La altele, însă, şi-a păstrat sensibilitatea la lumină şi are o structură asemănătoare cu cea a ochilor laterali. Nu întîmplător, o astfel de situaţie se întâlneşte la specii foarte vechi, supravieţuitoare ale unor ere îndepărtate, cele pe care le numim adesea fosile vii.

Ciclostomii sunt peşti străvechi, apăruţi devreme în cursul evoluţiei; de fapt, aceste făpturi nici nu sunt considerate de toţi zoologii drept peşti, ci drept un grup aparte de vertebrate, cele mai primitive dintre vertebrate. Dar, pentru simplificare, să adoptăm concepţia celor ce îi numesc peşti. Sunt nişte creaturi cu corpul lung, cilindric, ca al ţiparilor, dar cu un schelet cartilaginos, având şi alte caractere de primitivitate care îi aşează la baza arborelui filogenetic al vertebratelor. Particularitatea lor definitorie o constituie lipsa maxilarelor (de unde numele mai vechi dat grupului, acela de Agnatha – „fără fălci”). Gura lor este circulară, semănând cu o ventuză cu mai multe rânduri de dinţi cheratinoşi; cu ajutorul ei, speciile parazite ale acestui grup (nu toate sunt parazite) se prind de corpurile altor peşti, hrănindu-se cu sângele acestora.

Ciclostomii - vertebrate foarte primitive - nu au maxilare, ci o gură circulară, asemeni unei ventuze cu dinţi.

La unele specii din acest grup, s-a descoperit prezenţa unor organe parietale, fotosensibile, despre care majoritatea cercetătorilor cred că ar avea un rol în reglarea comportamentului peştelui în funcţie de ritmul zi-noapte şi de anotimp.

În cartea The Third Eye, zoologul Richard Marshall Eakin (1910 -1999) menţionează că la ciclostomii studiaţi au fost descoperite chiar două formaţiuni conectate între ele – pe care el le denumeşte ochi pineal şi ochi parietal – în care există celule cu structură de fotoreceptori, aşa cum au arătat cercetările la microscop.

Alte două animale – de data acesta reptile – la care ochiul parietal s-a păstrat remarcabil sunt cele două specii de tuatara, reptile neozeelandeze ce „datează” din vremea dinozaurilor. Aceştia au pierit, dar măruntele tuatara au supravieţuit vremurilor, rezistând până azi, cu toate că situaţia lor în lumea contemporană nu este dintre cele mai înfloritoare.

Cele două specii de tuatara, Sphenodon punctatus şi Sphenodon guntheri, sunt singurele supravieţuitoare rămase dintr-un grup străvechi, numit Rhynchocephalia, care a apărut în urmă cu cca. 200 de milioane de ani. Ochiul parietal al tuatarelor este printre cele mai bine studiate şi, din ceea ce ştim până acum, aceste specii au cel mai complet şi mai bine păstrat (evolutiv vorbind) ochi parietal, dintre toate tetrapodele existente. Cercetările arată că el are o structură complexă, cu cornee, cristalin şi retină alcătuită din celule fotoreceptoare, chiar dacă, în unele aspecte, alcătuirea lui aminteşte mai curând de ochiul caracatiţelor decât de cel al vertebratelor, susţin cercetătorii I. R. Schwab ş iG. R. O’Connor, de la Universitatea California, într-o lucrare publicată în 2005.

La puii proaspăt ieşiţi din ou, corneea apare ca un „petic” de membrană transparentă în creştetul capului;, după câteva luni, acesta va fi acoperit de solzii opaci ai pielii. El rămâne totuşi capabil să perceapă lumina, cred unii oameni de ştiinţă (care, totuşi, sunt încă destul de confuzi când e vorba să explice funcţia acestui misterios „al treilea ochi” al reptilelor).

Tuatar - specia care prezintă ochiul pariatl cel mai bine dezvoltat, dintre toate speciile de tetrapode actuale.

Ei vorbesc despre existenţa la tuatara a unui „complex pineal”, alcătuit din două componente: cel de-al treilea ochi (ochiul parietal) şi glanda pineală. Cei mai mulţi dintre specialiştii care l-au studiat cred că ochiul pineal ar fi un fel de „dozimetru” solar, având drept rol estimarea cantităţii de lumină, pe baza căreia stabileşte ce moment al zilei este, ce anotimp, iar în funcţie de aceste „constatări”, organismul reptilelor reacţionează în modul cel mai adecvat. Modificările comportamentului în funcţie de ritmul circadian şi sezonier sunt coordonate de glanda pineală, legată funcţional de ochiul parietal; ea secretă, la reptile, hormonul numit melatonină, care intervine în stabilirea alternanţei de somn şi veghe şi în termoreglare.

Oricum ar fi, prezenţa ochiului parietal, în diferite stadii de evoluţie, este o dovadă că el a avut cândva un rol important în viaţa animalelor, rol preluat apoi de cei doi ochi laterali ai vertebratelor. Ochiul parietal este considerat de mulţi cercetători drept un organ vestigial, o rămăşiţă a unei structuri anatomice cândva importante, azi de mult mai mică însemnătate, dar care, acolo unde mai există, încă mai are anumite funcţii specifice.

El nu percepe imagini, cum fac ochii laterali, dar prezintă, totuşi, fotosensibilitate, putând deosebi, adică, lumina de întuneric. Perceperea cantităţii de lumină are un rol în modularea comportamentului legat de ritmul circadian (zi-noapte) şi sezonier.

După opinia lui I. R. Schwab ş iG. R. O’Connor, existenţa ochiului parietal reprezintă prima încercare a evoluţiei de a înzestra vertebratele cu un organ fotoreceptor.

În cursul evoluţiei, funcţia de fotorecepţie a fost preluată de ochii laterali, astfel încât la vertebratele superioare actuale  – păsări şi mamifere – al treilea ochi nu mai există: din complexul pineal a mai rămas doar glanda pineală.

Păsările străvechi vor fi avut acest organ fotoreceptor, după cum sugerează cercetătorii care au studiat fosilele „păsării de la  Melovatka”, un specimen de pasăre străveche, datând din Cretacic (acum cca. 90 de milioane de ani). Este una dintre puţinele fosile în care s-au păstrat foarte bine impresiunile unor părţi moi ale corpului (creierul, în cazul de faţă), iar analiza lor arată că această creatură ar fi avut, pe lângă glanda pineală, şi un ochi parietal bine dezvoltat. Păsările moderne nu-l mai au; ceea ce rămas din complexul pineal este doar glanda pineală.

La fel stau lucrurile şi la mamifere, inclusiv la om; noi nu mai avem în creştet un astfel de organ fotoreceptor. Ne-a rămas însă glanda pineală/epifiză, iar studiile arată că ea a fost asociată, la origine, cu simţul văzului sau, cel puţin, cul fotorecepţia.

De exemplu, studiul alcătuirii celulelor din care este formată predominant glanda, numitepinealocite, arată că ele prezintă similarităţi frapante cu celulele fotoreceptoare din retină.

Dar epifiza are azi o funcţie secretoare, producând diferite substanţe dintre care cea mai cunoscută este melatonina, descoperită în 1958.

„Cunoscută” e un fel de-a spune; de fapt, sunt multe lucruri pe care nu le ştim despre epifiză, „produsele” ei şi rolul acestora.

Se consideră că melatonina intervine în controlul dezvoltării sexuale, inhibând maturizarea şi prevenind instalarea prea timpurie a pubertăţii; copiii au un nivel ridicat de melatonină, care scade după pubertate, iar leziunile grave ale glandei pineale la copiii sunt urmate de apariţia precoce a pubertăţii. Toate acestea sugerează că epifiza, prin hormonul ei numit melatonină, controlează dezvoltarea organismului în etapa prepubertară.

Melatonina are, de asemenea, un rol în reglarea ritmului vieţii în funcţie de alternanţa dintre noapte şi zi. Noaptea, secreţia mai crescută de melatonină favorizează instalarea somnului, intrarea organismului în modul de funcţionare nocturn (cel natural, aşa cum era el pe vremea când nu exista iluminat artificial, nu acum, când ne uităm la televizor până la 12 noaptea şi stăm la calculator încă o oră după aceea). Secreţia de melatonină este inhibată de lumină şi stimulată de absenţa ei, acesta fiind unul dintre motivele pentru care specialiştii recomandă să nu dormim cu lumina aprinsă.

În anii 1990, psihiatrul Rick Strassman, medic psihiatru specializat în psihofarmacologie şi care studiază efectele substanţelor substanţelor psihedelice, a emis o ipoteză tulburătoare: aceea că o descărcare masivă de dimetil-triptamină (DMT) din glanda pineală cu puţin timp înainte de moarte ar fi cauza fenomenului „experienţelor din pragul morţii” (near death experience  – NDE). Ideea a pornit de la faptul că unii dintre subiecţii săi trataţi cu DMT relatau lucruri asemănătoare celor istorisite de persoane care îşi reveniseră din starea de moarte clinică. Este doar o presupunere, foarte controversată, de altfel; studiile efectuate până în prezent nu au confirmat-o, nici nu au infirmat-o, aşa încât chestiunea rămâne deschisă.

Glanda pineală rămâne ăncă puşin cunoscută, iar o ipoteză îndrăzneaţă o leagă chiar de fenomenul tulburător cunoscut sub numele de „experienţele din pragul morţii”.

Iar glanda pineală  – ca şi „perechea” sa, ochiul parietal pe care noi l-am pierdut în cursul evoluţiei – îşi păstrează şi ea misterul. Lumina şi întunericul, sexul şi moartea, asociate cu ea – fie şi numai sub formă de presupuneri încă neconfirmate -, fac din această rămăşiţă a celui de-al treilea ochi o parte foarte enigmatică a corpului nostru, încă atât de puţin cunoscut şi înţeles în întregul său.

 

Comment...

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: