Distracţii în lumea bună a României din secolul XIX

Lasă un comentariu

29 Mai 2012 de biancaisabella

În prima jumătate a secolului XIX, divertismentul era mai mult privat decât public, balurile şi concertele fiind găzduite de casele boiereşti. „Miercurea viitoare în 31 august, Madama Jeorjina Hese, slăvită cântăreaţă a curţii de Saxonia, va da un mare concert vocal (de cântare) şi instrumental, precum din inadins afiş se va vede. Acest concert se va face în casile D. Spatarului Vasilică Beldiman, carile au binevoit ale îndămâna pentru această armonioasă petrecere”, aşa suna un anunţ din „Albina românească”, din august 1832.

Punerea  spaţiului la dispoziţie nu era însă chiar un gest gratuit. Vasile Beldiman câştiga notorietate, mizând pe comentariile elogioase la adresa persoanei şi a familiei sale. Iar modelul său va fi preluat şi de alte familii din elita moldoveană, care îşi ofereau serviciile artiştilor veniţi în Iaşi.

Vorniceasa Smaranda Bogdan primea mulţumiri publice pentru amabilitatea de „a da un salon în casele dsale”1, prilejuit de concertul susţinut de seniorul Vimercati. Tot pe ea o găsim, la finele anului 1842, îngrijindu-se de pregătirile pentru concertul lui Jules Ghys2.

În casele lui Lascăr Cantacuzino

Serile variau în importanţă, în funcţie de mai multe coordonate. Prezenţa domnului şi a soţiei acestuia, rangul şi blazonul familiei-gazdă ori prestanţa şi dispoziţia invitaţilor contribuiau la succesul organizatoric. În plus, cheltuielile făcute pentru asemenea eveniment nu erau la îndemâna oricui. Se năştea o competiţie, prilejuită de deschiderea oficială a sărbătorilor oraşului, fiecare mare spiţă boierească pregătindu-se cu migală: „Carnavalul nostru s’au deschis în 18 a curgătoarei prin un bal brilant, ce D. Marele Vistiar Lascar Cantacuzino au dat în casele sale din nou restaurate. Strălucirea şi gustul ales a mobilării şi al aranjării apartamentelor mai cu seamă manierile întâmpinătoare a D. Vistiernicului şi a soţiei sale domniţa Hariclea, au contribuit de a face acel festin din cele mai plăcute. Preaînălţatul Domn, Măria Sa Doamna, Exc. Sa Generalul Moler cu soţia Sa, DD. ofiţerii rosieni şi moldoveni, precum şi o societate aleasă, au asistat la ist bal”3.

Şi mai presus de toate era şarmul lui Lascăr Cantacuzino: natural, fără excese inutile de ­curtoazie, dorind să arate cunoştinţelor sale interioarele conacului recent renovat. Luxul avea un preţ mare, dar aducea şi o imagine pe măsură.

Liszt la Iaşi, în 1847

Avem la îndemână şi câteva rânduri care anunţau sec concertul pianistului Seymour Shiff din Londra, pe 3 ianuarie 1848, în saloanele lui Teodor Balş4. Comparând tonul relatării cu mesajele anterioare, publicate după 1830, nimic extraordinar nu pare a se mai întâmpla.

Treptat, ceea ce odinioară era considerat extraordinar devenea, pentru exigenţele prezentului, o normalitate uşor de suportat, fără mari eforturi de adaptare. Cu un deceniu în urmă, prezenţa artistului londonez ar fi fost zugrăvită asemeni unui pastel, tulburând firile melomanilor. Acum, cei prezenţi în salon gustau conversaţiile şi savurau prestaţia artistului care ştia să îşi vândă cât mai bine instrucţia. Marile nume începeau să ajungă şi la Iaşi şi Bucureşti.

În luna ianuarie 1847, concerta într-unul din saloanele casei lui Alecu Balş, deja celebrul Franz Liszt. Cu acest prilej, pentru a celebra momentul, a fost realizată o medalie pe care era inscripţionat List la conţertul dat în Iaşi la Teatrul nuou. Pe verso apare În 11 ianuarie 18475. Era o mare realizare în condiţiile în care artistul nu accepta cu uşurinţă orice propunere. Nimic nu părea a lipsi din capitala Moldovei. Iar de la Paris fusese adoptat şi un calendar neoficial pentru începerea sezonului mondenităţilor. Din decembrie şi până la Paşti saloanele se deschideau într-o ordine tradiţională necontestată de nimeni.

„M-am făcut un deşuchiat…”

Pentru Vasile Alecsandri, anotimpul friguros avea beneficiile sale, care nu trebuiau ratate: „Earna au venit aducându-ne cu ea plăcerile strălucite ale balurilor, primblările în sănii, conţertele încântătoare, petrecerile teatrului şi mai ales priveliştea drăgălaşă a focului în sobe. Dulci sunt momentele în care poetul, culcat pe un jâlţ elastic, d’inaintea unui jăratic bogat, îşi simte trupul pătruns de o plăcută căldură, în vreme ce închipuirea lui pluteşte în visuri misterioase şi dă vieaţă întâmplărilor trecute”6.

Mirajul participării la baluri şi petreceri îi ademenea şi pe oamenii instruiţi, de regulă mai puţin sensibili la banalele ispite. După separarea de soţie, care se hotărâse să devină călugăriţă la mănăstirea Agapia, Florian Aaron frecventa orice salon, bal sau petrecere la care era invitat. Îşi dădea seama de postura în care se afla, dar nu se simţea în stare să pună punct acestui stil de viaţă: „De când m-am descăsătorit, m-am făcut un deşuchiat; Niţul îmi zice că sunt un fiţifac. Carnevalul acesta m-a înebunit. N-am pus mâna pe condei decât ca să scriu scrisori la cunoscuţi şi prieteni, şi şi acele ca vai de ele. De la Crăciun şi până acum mai n-a trecut seară să nu mă duc sau la club, sau la baluri/ori soarele. Voi? rigoriştilor, asceţilor, moraliştilor, trebuie să-mi iertaţi de astă una dată. Va veni o vreme ca să mă îndreptez, (…) căci (vai?) cei îndărătnici.”7

20 de „danţuri” de învăţat

Considerat drept o adevărată instituţie de socializare8, balul dădea tonul noilor tendinţe. Dar totul se desfăşura după reguli şi ritualuri străine de obişnuinţele locale. Aproape totul se juca la nivelul imaginii, domnii simţindu-se obligaţi să-şi îmbunătăţească aptitudinile de dansatori, iar partenerele trăind mereu cu grija de a apărea mereu cu o garderobă nouă. Mândrii nemăsurate bulversau liniştea familiilor intrate într-o competiţie din care nu puteau ieşi decât cu onoarea salvată ori purtând stigmatul ruşinii.

Puterea modelului şi teama de marginalizare îndrumau, astfel, persoane de toate vârstele spre sălile de dans. Şi nu puţine erau „danţurile” de învăţat. Lista lor se mărea o dată cu întoarcerea din străinătate a diverşilor călători, aceştia făcându-şi un titlu de glorie din prezentarea, în premieră, a unor paşi necunoscuţi încă. Fireşte, creştea şi numărul instructorilor care, asemenea guvernantelor şi dascălilor, ştiau să-şi valorizeze competenţele.

De pildă, Joséphine Hain se recomanda drept specialistă în „cadril parizian, cadril francez à la rose, cadril de salon, cadril unguresc, Anna cadril, polca à la Vienne, mazur, cracovianca, vals în doi paşi, galopadă angleză, cotelian şi minuet”9. Mai mult de 20 de tipuri de dansuri trebuiau ştiute pentru a-ţi asigura o prezenţă onorabilă în societate. Dar toate eforturile legate de vestimentaţie, afişarea bunelor maniere şi îndemânarea în conducerea partenerei la dans aveau un scop final: speranţa că vei fi invitat la banchetul din palatul domnesc.

Dramă: se ofileşte buchetul asortat rochiei

Toaletelor sofisticate şi croite pentru a pune în evidenţă silueta li se adăugau şi accesoriile mult râvnite, pretext pentru noi îngrijorări şi spaime. Printre ele, şi buchetul asortat la rochie. Pe parcursul serii, apărea însă o problemă care stârnea remarcile celor prezenţi, dar şi orgoliile participantelor: ofilirea florilor.

Femeile care avuseseră neşansa să li se veştejească mai rapid trandafirii, garoafele ori toporaşii10, o percepeau ca pe o adevărată dramă. Cum să rămână în salon cu un buchet uscat, „dispoete de florile ce sunt a le lor mai mari podoabe!”11. Ştirea care anunţa descoperirea, la Paris, a unei soluţii care să prelungească prospeţimea florilor, era percepută ca o descoperire cu impact major, salvând onoarea stimabilelor doamne.

„Dramele” nu se opreau aici. Din neatenţie, postolniceasa Efrosina Florescu îşi pierdea „un inel brilant roza de o singură peatră şi lucrat ajur cu 12 cioplituri mai mari şi 2 mai mici, având cioplitura deasupra puţin teşită.”12 Supărarea şi suspinele Efrosinei erau prezentate în gazetă, anunţându-se şi o recompensă de 10 galbeni pentru cel care aducea bijuteria. Descrierea detaliată a preţiosului obiect trebuia să atragă compătimirea publică.

Dar atrăgea uneori şi critici severe: „Cine vor vedea pe acele de mai mare neam dame din Vienna şi pe ale noastre, pe cele de al treilea mână, vor socoti pe Vieneze de sărace, şi pe acestea ale noastre stăpânite de lux, milioniste. Iar adevărul este cu totul împotrivă, căci acelea au destul, dar luxul şi hainele împestriţate nu le plac. Iar ale noastre sunt destul de sărace, căci toată marfa să ia pe răboj, până începe a-ş pune moşiile la mezat, dar sunt stăpânite groaznic de lux. Mai bucuroase sunt, acasă să le moară copii de foame, decât să iasă la plimbare făr’ de a avea pe rochie alte o sută de bucăţele în felurimi cusute, ce le zic garnituri, carele este o îndoită cheltuială”.13

Bani de mănuşi şi „colţuni de mătasă”

Chiar şi Mihail Kogălniceanu, familiarizat cu mondenităţile mediului universitar european, înţelesese că bunul gust şi stilul pot fi noţiuni independente de stridenţă şi epatare: „Ce este de lăudat este asemine puţinul lux care se găseşte în îmbrăcămintea femeilor, afar de câteva excepţii. Noi, cari, imităm toate de la străini, de ce nu imităm şi cele bune, de ce nu ne lepădăm de lux, care mai ales este primejdios la noi, carii nu avem clasă de mijloc, care lucrând acele lucruri de lux trăiesc, cum aş zice, cu o parte din veniturile celor mari? Noi, însă, neavând fabricanţi, prin lux nu îmbogăţim nici o clasă de pământeni, ci sărăcim pre plugari şi pre copiii noştri, îmbogăţind numai pre fabricanţii străini.”14

Marele handicap invocat în cultura română, cel al decalajului faţă de civilizaţiile occidentale, se suprapunea, de această dată, pe imaturitatea celor susceptibili să impună trendurile în societatea românească. Nici respectabilii domni nu se găseau într-o postură confortabilă atunci când, în lipsa unui costum adecvat, a cravatelor, a ciorapilor de mătase şi a mănuşilor, se vedeau nevoiţi să refuze orice invitaţie de a participa la baluri.

Mofturi sau necesităţi urgente erau clamate într-un registru tragic, la fel ca în romanele de succes. Flagelul nu îşi alegea victimele, fiorul monden pătrunzându-i şi pe cei a căror educaţie lăsa loc altor aşteptări. De exemplu, Mihail Kogălniceanu trăia o mare umilinţă la Berlin, nevoit fiind să îşi petreacă timpul liber mai mult în încăpere, privind cu tristeţe cum cei de vârsta lui se distrau: „Este acum o bună vreme, de când sunt în Berlin fără nici o para. Toţi se bucură, toţi merg la baluri şi în adunări, eu singur trebue să mă mulţumesc numai cu auzul altora. Spre pildă astăzi îi un mare bal în teatru, unde prinţipii, craiul şi curtea merg, eu trebue să rămân acasă, pentru că n’am banii trebuincioşi spre a-mi cumpăra o păreche de mănuşi şi o perechi de colţuni de mătasă. Gândeşte dară, băbacă, în ce stare mă aflu şi ai milă de mine.” 15

Sursa: histria.ro

Comment...

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: